Vacanta in Madeira. Ce am facut si ce am vazut in 5 zile in insula din Atlantic

[image name=line]

Ma intreb de ce oare mai toate destinatiile in care ma duc cu mici strangeri de inima, se dovedesc ulterior a fi cele mai interesante experiente? Un posibil raspuns e ca am evitat pe cat posibil locurile in care ii auzeam pe multi ca vor sa ajunga. Si recunosc, in unele cazuri greseam.

La inceputul lunii martie (2-6 ale lunii) am vizitat pentru cateva zile Madeira, o insula vulcanica aflata in Atlantic, cam la o ora si jumatate de zbor de Lisabona. Si mi-am propus sa va prezint programul efectiv al excursiei, din primele 4 zile, asa cum a fost el intocmit de cei de la Direcção Regional do Turismo de Madeira. In a 5-a zi am plecat catre Bucuresti, cu noaptea in cap, asa ca acolo v-as putea povesti doar cum am dormit cu capul pe geanta cocotata pe masa de la Starbucks, in aeroportul din Lisabona, in timpul escalei de 3 ore. 😛

Fiind un tur cu ghid, va dati seama ca am fost dusi in cele mai importante locuri ale insulei. Intre noi fie vorba, cu “talentul” meu, ratam cel putin 30% dintre ele, dar asta e alta poveste.

Ziua 1

Dupa un zbor de 4 ore cu TAP Portugal pana la Lisabona, iata-ne ajunsi in capitala Portugaliei. Avem in fata o escala de 3 ore, timp suficient sa ne dezmortim oasele in lounge-ul companiei. Piesa de rezinstenta, deserturile tipic portugheze, pastel de nata. Sunt ca drogurile. Zici ca iei numai doua, apoi alte doua si tot asa. Intr-un final ti se intipareste un zambet tamp pe fata si nimic nu te mai poate scoate din starea ZEN.

Si iata-ne urcati si in avionul de Madeira. Echipajul, foarte jovial, format din oameni frumosi si calzi. Parca eram la o fiesta cu ei, nu la un zbor de inca o ora si jumatate.

Aterizarea pe aeroportul din Madeira este fantastica. Citeam la un moment dat ca este intr-un top 10 al celor mai spectaculoase aterizari din lume, deoarece pista este scurta si aflata pe un soi de stanca langa apa. Avionul vine de deasupra oceanului, trece pe langa pista, face un turn around de 180 de grade si aterizeaza.

Et voila! Aeroportul este plin ochi. Zeci de oameni cu pancarte pe care e scris cate un nume din te miri ce colt al Europei, stau si isi asteapta oaspetii. Lehtonen, Nieminen, Nurminen … E clar, e zona unde sunt asteptati finlandezii. Mai incolo, sunt grupurile. Majoritatea, turisti de varsta a 3-a din UK, Germania sau Scandinavia. Ne facem loc printre ei si il intalnim pe Miguel, soferul nostru. Miguel, imi pare rau ca nu mai am o poza cu el, e un soi de latino lover. Cu camasa desfacuta la 3 nasturi, sacou, freza atent aranjata si o engleza buna. Poftiti in masina! Poftim! 🙂

Dupa un transfer de 25 de minute catre Funchal, capitala Madeirei, timp suficient cat sa te minunezi de autostrada proaspat construita si de pasajele “fara numar” sapate in stanca, ajungem la hotel. Suntem cazati la Hotel Porto Mare – un resort de 4 stele, cu 5 sau 6 piscine si o camera in care ai loc sa te dai si cu bicicleta. 😛

Sunt frant. Trezit la 2:30 ora Romaniei. Este 13:30 in Portugalia, deci 15:30 la noi. Pauza “publicitara”. ZZZZZZ !!!

In prima zi avem un singur punct de bifat. Este vorba despre Cramele Blandy’s Madeira, situate chiar in inima Funchal-ului. Aici se face vinul de Madeira, asemanator celui de Porto, dar parca mai putin dulce si mai parfumat. Este echivalentul tuicii de la noi. Nicio masa nu incepe in Madeira fara o “cinzeaca” de vin. Vizita dureaza aproximativ 30 de minute si se termina cu o degustare.

In fiecare zi, la pranz si la cina eram dusi intr-un alt restaurant, tocmai pentru a testa tot ce are mai bun de oferit bucataria locala, dar despre asta voi povesti intr-un articol dedicat exclusiv mancarii din Madeira. OK?

 

Ziua 2

Sandra, ghidul nostru de la Oficiul de Turism ne asteapta impreuna cu Miguel in fata hotelului. Mergem la Mercado dos Lavradores (Piata fermierilor), aflata chiar in centrul orasului. Deschisa in 1940, piata ofera tot ce are mai bun in materie de flori, fructe, legume si peste insula. Partea buna e ca poti gusta din toate fructele exotice, pentru a-ti face o idee ce cumperi. Negustorii sunt foarte amabili, deh, e jobul lor. Fructul pasiunii si bananele de Madeira sunt vedetele la sectiunea fructe.

Dupa ce iesim din piata, strabatem stradutele pavate cu piatra cubica ale orasului vechi, cu directia teleferic, nu inainte de a intra intr-o cladire veche, refacuta superb in stil de muzeu de arta contemporana, care adaposteste si Muzeul Jucariilor – o colectie impresionanta de “machete” (masinute, avioane, etc).

In curtea interioara a cladirii sunt o cafenea si cateva magazine mai “altfel”.

Telefericul din Funchal. In Funchal sunt doua “cable car”-uri. Cel mai popular este cel care pleaca din centrul orasului, la doi pasi de locurile de care ti-am povestit mai sus. Urcarea catre cartierul Monte al orasului dureaza 15 minute si costa 10 euro pentru adulti (one-way), respectiv 15 euro (dus-intors). Sus, ajungi foarte aproape de locul unde se tin faimoasele coborari cu sania pe asfalt.

Dar pana la sanie a trebuit sa luam masa, desi micul dejun copios ne pusese capac multora dintre noi. Gazdele de la Quinta do Monte, un hotel-restaurant de 5 stele, ne-au primit cu un meniu de zile mari: ton cu flori de sare si salata, porc cu legume si un cheesecake cu fructul pasiunii. Observati, ca in Madeira, totul e pe baza de pasiune. 😛

Privelistea de pe terasa domeniului este impresionanta.

Si acum cu sania! Ca tot suntem cu burta plina, nu? :))

“Carreiros” – saniile cu care ne vom pravali la vale – au aparut prin 1850, ca mijloc de transport pentru cei care locuiau in “deal”. Ulterior, au devenit o adevarata atractie turistica a zonei. Saniile sunt facute dintr-un soi de rachita impletita, cu talpici din lemn. Doi baieti vanjosi, imbracati in haine albe din bumbac si palarii de paie, imping sania la vale pana prinde viteza si apoi … tine-te bine! 2 kilometri de aventura pe niste stradute cu sens unic, sper. Sania poate prinde si 50 de kilometri pe ora. Recunosc ca au fost momente in care ma vedeam proiectat intr-una din masinile parcate de-a lungul drumului, total neinspirat daca ma intrebi pe mine. Din loc in loc apare cate un “pozac” care te imortalizeaza. Evident, jos ti se vinde fotografia pentru 10 euro.

Jos ne astepta Miguel, pus pe glume. Sunteti vii, v-a placut? Recunosc ca m-am ridicat cu picioarele mai moi decat in mod normal din sanie, dar experienta as repeta-o de 100 de ori. 30 de euro costa distractia, in doi.

Next stop – Pico de Areeiro, al doilea punct ca altitudine de pe insula (1.818 metri).

Frumusetea Madeirei e data de peisajele salbatice si de zonele de microclimat. Fiind o insula muntoasa, aproape pe orice drum o iei cu masina ajungi sa treci prin cel putin un tunel. Ne spunea Sandra, ghidul grupului, ca in total pe insula ar fi intre 150 si 160 de tuneluri, cel mai lung cu o lungime de 3,2 kilometri. Nici ei nu le mai stiu numarul pentru ca in permanenta se mai descjide cate unul. Va dati seama? Ca la noi pe Valea Prahovei. Proasta gluma. 🙁

Ni s-a intamplat sa fie soare intr-un loc, sa intram in tunel, si dupa 2 kilometri sa iesim in … ceata! De la locul unde se incheie “datul cu sania”, pana la Pico de Areeiro am mers, sa zic, pret de o jumatate de ora. Nu exagerez daca spun ca am vazut toate neamurile de vegetatie. Sunt paduri de eucalipt, zone cu vegetatie alpina, rezistenta la vant, dar si paduri de laur, poate cel mai iubit copac al insulei, deoarece acesta retine umezeala din atmosfera, transformand-o in apa, care este transportata spre zonele mai joase prin levadas – canale de irigatie special construite.

Si iata-ne ajunsi in cele din urma pe acest varf. Se poate merge cu masina pana langa el.

Ei bine, in acest loc totul tine de noroc. Sunt zile, cum a fost si cea in care am mers noi, in care este ceata jos si soare pe varf. Sunt zile in care e ceata si jos si sus. Poti vedea de acolo toata insula, sau numai varfurile muntilor. Ideal e sa fie senin.

Daca ai chef de plimbare, o poti lua pe jos catre Pico Ruivo, cel mai inalt punct al insulei (1.861 metri).

Nemaivand mult timp la dispozitie pana la lasarea intunericului, am ales sa mai vizitam casutele tipic madeireze, in oraselul Santana, pe coasta nordica a insulei.

Si iata si faimoasele levadas, in drumul spre Santana.

 

Ziua 3

Eira do Serrado este un alt punct de unde ai o perspectiva superba asupra Madeirei. Numai ca din nou, ceata! Totusi, e vedea satucul Curral das Freiras, un sat aflat practic intr-o caldare, intre munti.

Drumul de acces spre acest punct este extrem de ingust. Se si spune ca cine poate conduce in Madeira, o poate face in orice alta parte a planetei.

Din cauza vremii urate nu am zabovit foarte mult in acest loc si am coborat, nu inainte de a servi o prajitura/turta locala – Bolo de Mel. Aceasta turta se face cu miere si/sau melasa (din trestie de zahar) si se poate pastra chiar si un an, fara sa se strice. Gandeste-te la un fel de brownie uscat.

Scapam in cele din urma de ceata si burnita si ajungem la Pico dos Barcelos, un loc deasupra Funchal-ului, de unde se vede aproape tot orasul.

Si pentru ca se apropia ora pranzului, mai aveam o singura “escala” in plan – Muzeul CR7 Cristiano Ronaldo. Acest muzeu a fost deschis in decembrie 2013 de jucator si https://www.mihaijurca.ro/wp-content/uploads/concerte-1.jpgistrat de fratele sau.  Nu este mare. O sala in forma literei L, in care sunt adunate toate trofeele castigate de jucatorul nascut in Madeira, de-a lungul timpului. Intr-un colt este si o fotografie cu Ladislau Boloni, antrenorul roman care l-a promovat pe Ronaldo la prima echipa a lui Sporting Lisabona.

Intrarea la muzeu costa 5 euro, fiind una dintre cele mai scumpe de pe insula dupa cum imi spunea Sandra.

Pranzul il luam in port, la restaurantul Beerhouse, pentru ca trebuie sa fim aproape de locul de unde vom imbarca pe vasul Santa Maria de Colombo, pentru a iesi pe ocean.

Meniul zilei, tipic madeirez:

• bolo do caco – paine calda cu cartofi dulci, taiata pe jumatate, unsa cu unt, sare, usturoi si patrunjel maruntit
• cateva mici antreuri
• peste spada cu banana prajita
• salata si milho frito (un soi de mamaliga prajita, cu nap tocat marunt in interior)
• selectie de 10 cheesecake-uri la alegere (cu fructul pasiunii, portocala, banana, s.a.m.d.)

Nu am inteles de ce toate activitatiile “agitate” erau programate imediat dupa masa. Si ma refer aici la datul cu sania sau iesitul pe mare. nava Santa Maria este o replica fidela a vasului cu care Cristofor Columb a traversat oceanul. Seamana cu o barca de pirati.

Imbarcarea se face in Funchal, apoi timp de 3 ore navigham paralel cu tarmul spre Cabo Grirao si retur. Atmosfera pe vas era intocmai ca in filmul “Toate panzele sus!”. Liniste, croncanit de pescarusi si scartait de lemn al catargelor. Cred ca nu m-am bucurat mai mult 45 de minute de aceasta relaxare totala, ca m-a luat raul de mare, din cauza tangajului vasului. Si uite asa am stat eu pret de mai bine de 2 ceasuri intins pe spate, admirand linia inalta a tarmului. 😛 Macar era soare.

 

Ziua 4

Ultima zi de vacanta efectiva, pentru ca va spuneam ca in ziua 5 am zburat spre Bucuresti, a inceput pe la 10 fara 20 dimineata. Eram franti de oboseala, dar multumiti de tot ce vazusem pana atunci.

Era ziua in care ajungeam la fixatia mea – Cabo Girao – locul unde te afli la 560 de metri deasupra marii, pe o podea de sticla.

Drumul spre Cabo Girao trece insa prin Câmara de Lobos, un micut sat pescaresc, aflat cam la 15 minute de mers cu masina din Funchal. Ce e ala? Peste pus la uscat.

Si in fine, Cabo Girao! S-U-B-L-I-M! Un fel de “capatul lumii”. Pentru mine, care am rau de inaltime, podeaua de sticla despre care citisem nu era cea mai buna inventie. Dar sticla de la CG e altfel, deoarece are niste punctulete desenate pe ea, si nu ai impresia aceea ca se casca un hau sub tine. Intrarea la CG e gratuita.

Ribeira Brava – un alt loc de unde poti “privi de sus” tarmul Madeirei.

Si cum calatorului ii sta bine cu drumul, de aici o luam din nou catre nordul insulei, pentru a vedea piscinele naturale si grotele vulcanice. Nordul Madeirei este mult mai salbatic decat sudul. Tarmul este mai inalt, mai abrupt, zilele cu soare mai putine decat in sud, umezeala mai mare.

Daca in sud era vremea pe care o vedeti in poza (20 de grade si soare), in nord, cand am ajuns, era innorat, batea vantul, iar valurile ajungeau la cativa metri.

Din nou ne pandea ceata, in pasul Encumeada – la putin peste 1.000 de metri altitudine, deci cam ca Predealul.

In drum spre Grotele San Vicente (Centrul de Vulcanism), am aflat, printre altele, ca in acea zona a Madeirei, cartoful se recolteaza de 4 ori intr-un an. Il pui, creste, il recoltezi. Il pui, creste, il recoltezi. Si tot asa mai departe.

Fiind o insula vulcanica, Madeira nu avea cum sa nu aiba si un centru/muzeu de vulcanism, in care ti se explica toate procesele care au condus la formarea insulei, in inima oceanului. Vizita incepe in acest muzeu unde ti se prezinta cateva filmulete, apoi se viziteaza grotele. Noua ne era gandul deja la pastravul pe care il vom manca la un restaurant in mijlocul padurii de laur, padure inclusa in patrimoniul UNESCO.

Iata si imagini cu peisajul salbatic din nord. Acolo chiar simti forta oceanului, spre deosebire de sud, unde totul arata mai exotic.

In fine, iata-ne si in zona Seixal, la restaurantul Casa de Pasto Justiniano. Restaurantul este simplu, o afacere de familie, dar mancarea este extraordinar de gustoasa. Poti alege intre pastrav si espetada (frigarui locale din carne de vita). Totul este acompaniat de un vin alb si de berea locala – Coral. Ca desert, am ales o budinca de … ghici! Fructul pasiunii. 😛

O atractie importanta a nordului insulei sunt piscinele naturale din Porto Moniz. Evident ca s-au format datorita eruptiilor vulcanice. In cele mici intrarea este gratuita, in timp ce pentru piscina mare se percepe o taxa de intrare de 1,5 euro.

Deci in nord era innorat, in sud era bine. Iata o fotografie surprinsa din masina, pe drumul de intoarcere spre Funchal. Ceata si soare in acelasi timp.

Ultima oprire a fost pe Praia de Calheta , una dintre putinele cu nisip galben din Madeira. Culmea e ca acest nisip este adus cu vapoarele tocmai din Maroc.

Cam acesta a fost in mare traseul nostru in Madeira. Fotografiile au fost realizate, asa cum m-am priceput mai bine, cu un aparat Canon EOS 1100 D.

Zborul spre Portugalia a fost asigurat de prietenii de la TAP Portugal, iar de distractia noastra s-au ocupat cei de la Oficiul de Turism al Madeirei. Multumiri Sanda si Miguel! 🙂

De maine va povestesc totul, in amanunt.

 

* Daca ti se pare util, te astept cu un like pe facebook.com/Mihajurca.ro. Multumesc!