Cum arata un zbor de New York la business, trimis in vacanta de sotie

20 septembrie. E 19:48 la Istanbul, implicit si in Romania. 12:48 la New York. Zbor Turkish Airlines TK 001 (primul zbor din numaratoarea companiei). Avion Boeing 777-300. Triple seven, in limbaj de specialitate. Altitudine, 10.362 de metri. Viteza, 774 km/h. Putin, pesemne vant puternic. Si asta pentru ca daca zbori de la est la vest in emisfera nordica, zbori cu vantul in fata. La retur, cu vant din spate, faci cu o ora mai putin. Fizica, nicidecum magie.

In fine. Cifre. Statistica. Date tehnice. Nimic mai mult.

Azi, avionul urmeaza o ruta, maine, alta. Azi zboara la 10 mii de metri altitudine, maine la 11 mii. Azi ajunge in 10 ore 20 la destinatie, maine cu 30 de minute mai tarziu. Traseul urmat – Turcia, Bulgaria, Croatia, nordul Italiei, iesire pe ocean pe la mijlocul Frantei, apoi ocean, Canada cea mai mereu agitata si inghetata, si touch down pe New York JFK.

Daca m-ai fi intrebat acum doua saptamani unde voi mai calatori in viitorul apropiat, as fi ridicat din umeri si as fi clatinat usor din cap in semn de Dumnezeu stie, habar n-am!

Intrasem intr-o stare de letargie, o lene intelectuala, o neasumare care aproape friza perfectiunea. Parca asteptam sa vina postasul sa imi bata la usa – Buna ziua, Domnul Jurca? Aveti aici doua bilete de avion! Daca nu va prezentati, va aducem cu forta. Si daca se poate … sa ajungeti mai repede in aeroport, pentru ca e cam aglomerat in aceasta perioada.

Acum doua saptamani, a mea sotie, care este un excelent psiholog, vine intr-o dimineata si zice – tu ai nevoie de o vacanta. De ceva grande care sa te reincarce. Ceva wow, ceva memorabil. Hai sa vedem. Tokyo! Eu, de colo, e inchis! Nu intra nici musca. Australia e inchisa … Islanda, nu ca te deprima vremea urata! America! Acolo pleci, ai viza, e pe stilul tau.

Stiu ca poate parea hilar, sau de neinteles pentru multi, dar in momentul in care ai sotie, gemeni de un an si jumatate acasa, iar sotia te trimite in SUA, de abia asta insemna sa fii smecher, ca sa parafrazez un aproape clasic in viata. Cumnatul, cu care am plecat la fel. Trimis in SUA, cu forta. De cumnata. Sora sotiei mele.

Si dupa un inventar al oraselor in care nu am ajuns inca in SUA, culmea – tocmai New York spre rusinea mea – s-a stabilit si destinatia. NY, orasul care nu doarme niciodata.

Apropo, informatie pe care NU am auzit-o la Radio Erevan. Daca vrei sa mergi in perioada asta in SUA, nu ai cum intra in tara nord-americana daca in ultimele 14 zile ai pasit in spatiul Schengen, sau daca ai avut chiar si o banala escala de o ora in aceasta zona. Apropo, in sfarsit e buna si neacceptarea asta in Schengen a Romaniei la ceva. Deci singura varianta este sa zbori prin zone non-Schengen. Istanbul, sa fie! Tesekkür ederim (multumesc in limba turca)!

Intind putin antenutele, iar cand aud fetele de la Turkish Airlines ca vreau sa plec in America, bucurie de zici ca plecau ele, nu eu. Pai am lansat zbor nou anul acesta pe Newark – aeroportul din New Jersey (chiar langa NY), nu vrei sa vezi cu ce se mananca? Doamne ajuta, pleaca baiatul. Pe principiul – daca-i musai, cu placere! Stii, e momentul acela in care se aliniaza planetele, si de unde nu te tragea ata sa pleci, atitudinea se schimba cu 180 de grade!?

Intru rapid pe net, imi comand o pereche iconica de bascheti Jordan 1, alb cu electric orange si iata-ma in aeroport. Check-in rapid, o singura persoana in fata mea la business, ma recunoaste doamna de la pasapoarte – prezentati sport, ceva, chiar meteo – putin lounge in Otopeni, suit in A330-ul de Istanbul, in 50 de minute eram la destinatie. Vreme faina, ca de vara si in Turcia, senin, frumos. Din nou lounge, de aceasta data in Istanbul. La turci, jur, e spectacol la nivel culinar. Numai ca din cauza pandemiei, amploarea magiei este putin diminuata. Nu mai este ca pe vremuri cand nu stiai din ce sa te servesti. Acum totul este bine ambalat, securizat, aranjat. Nu mai ai sentimental acela ca tot bolul de baclava poate fi al tau, ca daca vrei sa manaci 2 metri de pide (pizza turceasca), o poti face oricand. Sa ne intelegem, oamenii te servesc de cate ori vrei, sunt la fel de pretentiosi, dar totul pe principiul safety first. Pianul din lounge a ramas exact cum il stiam. Distins si lustruit.

Stiti ca eu am o fosta colega de la departamentul sport – era reporter –  care s-a facut pilot? A zburat putin in Romania, dupa care a ajuns tocmai la Turkish, inclusiv pe avioane mari. Beatrice, un exemplu de determinare – daca vrei ceva cu adevarat, nu te lasi pana nu reusesti! Jos palaria! V-am spus despre ea pentru ca povesteam in fata cu pilotii din schimbul 2, care se pregateau sa intre in cabina pentru a duce avionul mai departe. Relaxati, joviali, pusi pe glume. Ii mai intreb eu una-alta despre zbor, in general date tehnice, la care first officer-ul (copilotul) – intrebat din cati piloti e format echipajul, zice 5. Noi doi, cei doi pe care ii inlocuim, si … autopilotul. Pilotul automat. Am ras, insa pilotul automat este “pilotul” care duce avionul mai bine de 99,9% din timp la destinatie. Se cupleaza la cateva secunde dupa decolare si, uneori se decupleaza cu cateva secunde inainte de touch down-ul final. Deci sunt 5!

Nu voi intra mult in detalii despre zbor, pentru ca am mai facut-o si cu alta ocazie. Servirea este impecabila. Antreu (humus, branzeturi, salata, pui, orez cu lapte, paine cu unt), ceva de baut, apoi la alegere felul principal – miel, peste, sau paste pentru vegetarieni si ceva desert. Singura diferenta sesizabila fata de zborurile trecute (in perioada non-pandemica), tot cu Turkish, tot la business, tot in SUA, este ca a disparut minibarul de la bucatarii, insa poti solicita orice pe parcursul zborului. Scaune care se fac pat, la 180 de grade, entertainment la bord (audio, video), 1 GB de internet care a mers impecabil pe toata durata zborului (nu stiu daca s-au legat la satelitii lui Musk, dar au facut treaba buna baietii), trusa cu toate necesare toaletei personale, toate Versace (pasta de dinti, periuta, sosete, apa de toaleta, papuci de casa, etc), si zambete. Pacat ca ecranate de mastile astea imposibile de care sper sa scapam cat mai curand.

Daca am mai mancat vreo litera, sa imi fie cu iertare. Pozele le-am pus exact asa cum au iesit din telefon, editare zero, ca e tarziu si sunt obosit, iar articolul trebuie sa fie gata de tipar dimineata la prima ora. In fine, starea de spirit conteaza.

Intre timp, este 22:19 la Istanbul, 15:19 la New York. Ne-am ridicat la 10.973 de metri. Viteza a scazut si mai mult. Suntem aproape de Canada continentala. Ultimul service sta sa inceapa. In 2 ore 20 suntem la destinatie. In orasul care nu doarme niciodata. Macar noi sa o facem. Sa auzim de bine!