Douazeci douazeci. L-am facut pe Dumnezeu sa rada, povestindu-i planurile mele

Douazeci douazeci.

Ziceam ca in sfarsit o sa ajung si eu in Coreea de Sud, Japonia. Si in Faroe. Ca o sa ne mutam macar o luna in sudul Spaniei cu gemenii. Ca o sa stam pana tarziu afara in serile lungi de vara, ca o sa bem Sangria, ca o sa ne facem in sfarsit pofta de liniste si relaxare. Ca o sa dormim pana tarziu. Ca o sa ii avem si pe  bunici aproape. Ca o sa fie un an special. Ca o sa fie bine. Aveam pana si bilete la europeanul de fotbal de la Bucuresti.

In ianuarie, pe ultimul bunic l-am pierdut. Au mai ramas bunicile. In februarie trebuia sa plec la snowboard, dar din cauza furtunilor, avionul nu a putut de doua ori sa decoleze. Ulterior a explodat scandalul schiorilor infectati in statiunea unde urma sa ajung. In martie, la inceput, s-au nascut gemenii. La o saptamana dupa ce au ajuns acasa, a inceput carantina.

Au urmat zile, saptamani, luni in care nu stiam daca sa ma bucur ca totusi suntem bine, desi captivi, sau sa ma intristez ca toate planurile s-au dus dracului. Putea fi mai bine, dar putea fi si mai rau.

In vara, rand pe rand, toate locurile in care planuiam sa merg s-au inchis unul cate unul. Suedia, multe cazuri, Danemarca – s-a inchis turistilor romani cu o saptmana inainte de a pleca intr-acolo, Cehia, Italia, UK. Ca sa aflu astazi ca pana si Portugalia a intrat pe lista galbena.

Sunt trist, desi in public incerc sa nu o arat. Sunt deprimat. Sunt lipsit de orizont. Mi-e foarte greu sa am o proiectie temporara pentru tot ce fac.

Imi dau seama ca timpul, care in cazul meu se masura in zilele/saptamanile ramase pana la urmatoarea plecare, s-a oprit in loc. Zile, luni, in calendar. Diferenta intre 25 iunie si 25 septembrie e data doar de temperatura de afara. Si de multe ori nici temperatura nu mai tradeaza anotimpul de afara.

Parca totul s-a oprit in 2019. Aidoma ceasului din perete caruia i s-a terminat bateria. Nu mai bate, nu mai ticaie, arata mereu 6 fara 20. Si azi , si maine, si poimaine. Si peste o luna. Un 6 fara 20 cufundat intr-o liniste asurzitoare, presanta, monotona, agasanta.

Probabil ati vazut ca nici pe blog nu am mai scris. Pur si simplu pentru ca numai stiu ce. Si cum. Si de ce. Despre ce sa va povestesc? Despre Goteborg, Abu Dhabi, Porto, Dublin – orase cu care ramasesem restant? Mi se pare ca as fi ca un clovn care da buzna la un priveghi si le invata pe babe sa bubuie baloane cu sezutul.

Cu ocazia asta mi-am dat seama cat de importanta este libertatea. Cand o ai, te pi… pe ea. Spui ca e ceva firesc! La fel si sanatatea!

Poate o sa fie bine. Trebuie sa fie bine. O sa fie bine. Cand, cum, nu stim.

Mi-a luat o jumatate de zi ca sa incadrez articolul acesta intr-o categorie de pe blog. In Alerte, nu mergea! Buget de calatorie, nici atat. Promo, Travel Tips sau City Break, nici atat! A ramas Good Life.

Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i planurile tale!

Hai sa (mai) auzim si de bine!