Am ajuns acasa. Concluzii dupa cele 10 zile petrecute in Thailanda

Stau in fata calculatorului si scriu. Apoi sterg. Si o iau din nou de la capat. Incerc imposibilul. Sa inghesui cele mai dense 10 zile din viata mea – fara sa exagerez – in cateva paragrafe. Si e al naibii de greu.

Pentru ca as vrea sa va descriu cu lux de amanunte seara petrecuta la Lebua, la etajul 60 si ceva al unui zgarie-nor, locul unde s-au filmat secvente din Hangover II. Dar gandul imi zboara rapid la piata plutitoare situata la 70 de kilometri de Bangkok, unde am vazut esenta culinara a Thailandei concentrata pe cateva canale, strabatute in lung si in lat de ambarcatiunile saturate de forme, mirosuri si culoare.

Am vazut cum se face zaharul de cocos, dar si cum “curge” cauciucul din arborii carora, fabricile lumii le transforma seva in anvelope, talpi de pantofi, si alte produse pe care scrie “natural rubber”.

Am invatat ca thailandezii sunt foarte legati de divinitate. Ca fiecare loc din Thailanda, fie el benzinarie, sediu de banca, port sau magazin 7 Eleven, are o “casuta” a spiritelor. Un loc unde li se da mancare, li se da de baut spiritelor care s-au aflat si se afla pe locul respectiv si care le permit oamenilor sa isi desfasoare in liniste activitatea. M-am simtit al mai mitic intre mitici, atunci cand, ajungand in prima zi a vacantei la hotelul din Bangkok unde eram cazati, am mers cu gasca la spatiul pentru fumat din spatele hotelului, aflat tocmai langa “casa spiritelor”, si, vazand doua sucuri reci de “plangea sticla”, mi-a inflorit gandul de a le sterpeli. Dar mi s-a povestit imediat ce si cum, si care e scopul sticlutelor de Cola acolo. Sa isi ostoiasca setea spiritele locului.

Tha Thailand Race ne-a purtat prin locuri unde sigur nu as fi ajuns ca turist, de capul meu. Ce as fi cautat intr-un satuc unde trebuia sa cautam o fabrica de palarii din paie, un loc in care localnicii vedeau turisti mai rar decat puteau cumpara romanii un pui intreg pe vremea lui Ceausescu? Un sat unde oamenii locului isi dadeau coate si veneau sa atinga “monstrii” de 2 metri ca sa vada daca sunt reali. Unii mai si radeau de noi. Dar dincolo de toate, nu simteam rautate, ci doar necunoastere.

Au fost episoade in care timp de 8 ore circulam in bena papucului unui necunoscut, cu care ne intelegeam doar cu ajutorul Google Translate. Ecranul de 5 inchi al telefonului mobil era singurul lucru care armoniza comunicarea intre 2 oameni din sud-estul Europei si unul dintr-un alt sud-est, dar al Asiei.

Am intalnit oameni deschisi. O tara care in caietul de brand, la capitolul logo, are desenat un zambet. Un zabet larg, pe care l-am vazut intiparit pe fata multor oameni pe care cu siguranta banii nu ii dau afara din casa, iar situatia lor locativa nu este una de invidiat.

Am pornit aventura din Bangkok. Am zburat catre Trat. De acolo ne-am suit intr-un microbuz care gafaia la urcarea povarnisurilor croite de natura si sistematizate de inginerii constructori thailandezi. Ne-am cazat intr-un loc superb, rupt de lume, si la propriu si la figurat. De unde se termina civilizatia, mai mergeai inca 10 minute pe asfalt, apoi 5 pe un drum pietruit si inca 5 prin padurea de palmieri inecata in mocirla.

Din Koh Chang am trecut pe insula Koh Mak, insula privata, detinuta de 5 familii. Dintr-un noroc chior, l-am intalnit pe Mr. Ann la fix 3 minute de cand am pus piciorul pe insula (povestea o gasesti aici). Am fi putut sa il cautam o ora, o zi, o saptamana, si sa nu il gasim. Cine stie …

Revenirea pe continent si marsul (orice altceva, dar nu) triumfal catre Bangkok a fost presarat cu aventuri de povestit nepotilor. In bena lui “Marian”, soferul nostru de conjunctura, am strabatut drumul din Chantaburi catre Pattaya, facand stop la fiecare templu pe care il intalneam in cale. Doar trebuia sa adunam puncte in competitie. Demersul nostru de “l-am bifat si pe asta” s-a transformat rapid intr-un mars al cunoasterii. Pe masura ce intram in si mai multe temple, deveneam atenti la detalii, la elemente.

Au fost zile in care ne intrebam, pe la 6 seara, bai, dar noi am mancat ceva azi? Atat de prinsi eram de tot ceea ce se intampla in jurul nostru. Am invatat ca la “putin picant” iti ia foc gura. La picant, iti arde de-a binelea! Nu am mancat branza, pentru ca asiaticii nu sunt prieteni cu lactatele. Nu am vazut sare pe mese, iar singurele doua felii de paine pe care le-am mancat in cele 10 zile thai, au fost la un mic dejun international. Si apropo, thailandezii nu pun nici cutite pe masa, pesemne sunt considerate arme albe. Ce as mai fi “omorat” eu telemeaua cu ele.

Dar peste toate, m-am ales cu un prieten. Un om de la care am invatat ca oboseala poate fi contracarata cu ambitie. Ce daca te tragi la camera dupa miezul noptii, dupa o masa copioasa si cateva beri pe plaja? Ai timp sa verifici emailurile, sa asculti cateva melodii pe YouTube, apoi sa scrii pe blog pana la 2-3 dimineata. Asta in timp ce eu eram cu “bai Cabrale, nu vrei tu sa scriem maine? ca mie imi cam fuge imaginea de oboseala”. La bere nu-mi mai fugea … Un om care m-a invatat sa ies din zona de confort. Un om care mi-a explicat ca daca iti doresti, orice este posibil. Un om pe care acum il urasc pentru ca a mai ramas o saptamana in Krabi si Phuket si se “plange” ca din cand in cand ploua.