Am plecat in Tenerife. Desertul marocan vazut de sus si un prim apus in Tenerife

Anul trecut, cand am plecat la Rio la Jocurile Olimpice, am traversat Marcocul si la dus si la intors pe intuneric. Lesne de inteles ca nu zaream nimic la sol, doar noaptea, toate pisicile sunt negre.

Acum, zborul din Bucuresti in Tenerife a fost fantastic. Cei care ma cunosc indeaproape stiu de fascinatia mea pentru desert. Dupa ce treci Dunarea la vecinii sarbi, survolezi Bosnia, Croatia cu ale sale insule ovale impadurite, si Italia in zona sa mediana (pe langa Roma), ajungi in nordul Sardiniei. Dintr-o data apa capata culoarea smaraldului la tarm. Apoi o repriza de zbor deasupra Mediteranei si ajungi deasupra continentului african, in Algeria. Nordul Algeriei, care este locuit, ca restul e aproape numai desert.

Apoi avionul trece in Maroc, iar incercarile de a repera o forma de viata la sol, de orice forma, devin rapid sortite esecului. Ma rog, daca nu punem la socoteala vegetatia desertica. Chiar ma gandeam la saracii copacei si boscheti, cum or rezista cu aceasta lipsa totala de apa. Totul e portocaliu in jur, cu nervuri, striat, desfasurat, nemiscat.

Si din nou iesim pe apa. Acum pe Oceanul Atlantic. Cu o voce relaxata, capitanul roman de pe acest zbor ne anunta ca in scurt timp vom ajunge in Insulele Canare. Vom vedea, in ordine, pe partea dreapta, urmatoarele insule: Lanzarote, Fuerteventura, Gran Canaria … Ca bate vantul la aterizare, dar ca vom atinge solul in siguranta.

Responsabila de aterizare este domnisoara First Officer (secundul), tot romanca si ea. 100, 60, 40, 30, 20, retard, retard (vocea calculatorului care numara distanta pana la aterizare) si am ajuns la sol. Avionul parcheaza in pozitia finala, ne luam ramas bun de la echipaj si fugim sa prindem apusul. Mi-nu-nat!