Impresii si ponturi dupa vacanta la ski in Austria

Odata intors din minivacanta de snowboard in Austria, recunosc ca am avut cateva zile de buimaceala. Sau hai sa ii spunem dezorientare. Stii sentimentul acela ca nu iti gasesti locul. Ca de unde “zburai” pe partie la 2.000 de metri altitudine, cu un perete stancos care parca sta sa se pravaleasca pe tine de 3.000 de metri, si, mai important, cu soare si 1-2 grade afara, revii la -12 grade si la “automatismele” impuse de traiul intr-un oras aglomerat.

Ca sa stabilim din capul locului detaliile tehnice, regiunea in care mi-am testat maestria in materie de snowboard se numeste Skicircus Saalbach Hinterglemm Leogang Fieberbrunn. Este cel mai mare domeniu skiabil din Austria, cu nu mai putin de 270 de kilometri de partii. Imagineaza-ti ca ar exista o partie lunga, lunga, de la Bucuresti la Sibiu (274 kilometri conform Via Michelin).

Oraselul in care am avut baza se numeste Leogang, la 10 minute de mers cu masina de mai marele Saalfelden. Practic din Bucuresti am zburat la Munchen, in Bavaria, apoi un shuttle bus m-a dus spre Leogang, via Salzburg. Pana in orasul lui Mozart se merge pe autostrada, apoi pe un drum national care taie Germania la un colt si reintra in Austria. Apoi, pe masura ce te afunzi in zona muntoasa a Austriei, peisajul devine “breathtaking” (iti taie rasuflarea). Stanga munte, dreapta munte (a se citi perete stancos), iar langa drum, cate o pajiste verde aidoma postavului de pe masa de snooker.

Am ramas surprins sa vad ca pana la Salzburg si putin dupa, unde nu era zapada, ploua mai ceva ca in toiul verii, iar iarba era de un verde ireal. Ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva localnicii, nemaiavand ce face cu banii, nu s-au apucat sa monteze rulouri de gazon de-a lungul drumului.

Si iata-ma ajuns si in Leogang. Aproape s-a inserat, iara afara ninge cu fulgi mari. Din camera hotelului se vede, peste drum, locul de unde dimineata skiorii si snowboarderii vor lua prima cabina care ii va duce sus in munte.

Leogang este o statiune extrem de cocheta. Mai toate hotelurile sunt noi, imbinand perfect stilul  austriac cu materialele si designul urban al zilelor noastre – camere cu pereti imbracati in lemn, geamuri panoramice, insertii metalice. Sunt hoteluri in care ai impresia ca toti se cunosc. Ca ar face parte dintr-o mare familie. Nu mai spun ca personalul este amabil si intotdeauna dispus sa te ajute daca ai nevoie.

Ziua de ski incepe pe la 8 dimineata. Este momentul in care spre “OZN-ul” de la baza partiei, cladirea din care pleaca telecabina, turistii pasesc vioi pentru a nu pierde niciun minut din distractia pe care pare s-o prefigureze prognoza pentru ziua in curs: 1-2 grade, soare si vant domol.

Asa ca iti iei ski pass-ul pe mai multe zile, treci de turnichetii de la intrare, iti asezi placa de snowboard in suportul prins de usa cabinei si, in 2 minute, esti in ceata. La propriu, nu la figurat. Ideea e ca ceata se lasa dimineata pe vale, unde se afla si statiunea. Iar de jos, poti vedea cum e vremea pe partii numai daca intri pe webcamuri-le amplasate la 1.700-1.800 de metri (link aici). Dupa cateva minute de “bajbait” prin ceata, cateva raze de soare incearca timid sa sparga patura densa de vapori de apa. Iar puterea lor sporeste cu fiecare metru de cablu parcurs de telecabina. Dintr-o data iesim la “lumina”. E momentul in care mana se repede instinctiv spre telefonul mobil. Poza, check-in, “ha, ha , ha, cum e vremea la Bucuresti, ca aici e soare?”. :))) In fine, romanisme de-ale mele.

 

Odata ajuns in varf, incepi sa te uiti cu mata in calendar. Doua partii pornesc la dreapta, alte 3 in stanga. Se poate cobori si pe sub telecabina. Ce aleg? Partiile lejere sunt marcate cu albastru pe harta. Cele rosii sunt pentru skiori medii, iar cele negre sunt recomandate numai celor care stapanesc foarte bine arta coborarii. Si ca sa iti faci o idee cat de mare este domeniul, in cele doua zile si jumatate in care m-am dat, am ajuns numai pe partiile din zona marcata cu acel oval rosu pe harta. Deci mai aveam nevoie de vreo 2-3 saptamani ca sa ajung peste tot.

Si ca sa inchei cu instalatiile de transport pe cablu, citeam pe internet ca acest domeniu skiabil din Austria ar beneficia de cea mai moderna infrastructura (cabine si telescaune) din Europa. Toate lifturile sunt accesibile cu acelasi ski pass. In plus, daca vrei sa mergi in Saalbach, spre exemplu, sau in Hinterglemm, exista autobuze care te transporta gratuit, daca ai ski pass valid. Smart, nu?

Ziua normala de placa arata cam asa pentru mine. Fac 3-4 coborari, apoi pauza de o bere la unul din restaurantele de la cota 1800. Inca 3-4 coborari si mergem la masa de pranz. Musai ceva greu. :)) Un ditamai platoul in care se gasesc 3 bucati generoase de carne de porc rumenite, cu soriciul facut crusta (un fel de kaiser facut la cuptor), varza murata calita si galustele din faina tipice bucatariilor central europene. Langa toate merge de minune o alta bere. Am observat ca turistii locali comanda fel si fel de combinatii pe baza de bere si sucuri: cola bier, sprite bier, etc. Nu sunt fan al acestor combinatii. Mancarea nu e deloc scumpa. Felul acesta, cu care se pot satura lejer doua persoane care nu sunt din cale afara de infometate, costa cam 12-13 euro. O bere e undeva pe la 4,20-4,30 euro / 500 ml, o cafea cam 2,5-3 euro.

Masa si relaxarea s-a terminat. Acesta e cel mai greu moment al zilei. Toropit de caldura din restaurant si mancat bine, trebuie sa te urci din nou pe placa. Daca treci cu bine de prima coborare, iti revine cheful. Daca nu, te opresti direct in camera. In concluzie, iti recomand sa impingi cat mai mult inspre dupa-amiaza ora mesei.

Partiile sunt bine puse la punct. Nu tu cioturi, nu tu pietre prin zapada, nu tu stalpi de telecabina culcati pe partie peste care s-a depus un strat de omat suficient cat sa nu-l distingi si sa iti rupi picioarele. Iti spuneam ca sunt partii pentru toata lumea. Iar cele negre pe care m-am dat nu erau chiar atat de “negre”. Fiind foarte inclinate, aveau cateva portiuni cu gheata. In rest “powder” cum spun snowboarderii.

Exista puncte de service, la telecabina, de unde poti “imprumuta” o surubelnita pentru a-ti face ajustari la legaturi. Tot in zonele de plecare si de sosire ale cabinelor, este internet Wi-Fi gratuit. La fel in restaurante.

La 16:30 se da stingerea pe partie. Este ora la care urca ultima cabina. Incet, incet, turistii se trag pe la casele lor, isi fac un dus, poate trag si un pui de somn. Urmeaza masa de seara si cateva ceasuri de relaxare la un apres ski bar. Aceste baruri sunt ca niste mici cabane unde nu conteaza cum te imbraci. Comod sa fii si cu chef de distractie. Poti juca si niste “cuie”. Este un joc care se joaca in gasca. Fiecare om isi bate un cui cat sa stea drept, apoi, alternativ, se loveste cuiul cu partea ascutita a teslei. Cine ramane ultimul, cu cuiul inca nebatut, da un rand de schnaps-uri celorlalti. Si de la capat, pana se pleaca pe 7 carari acasa.

 

*Responsabili pentru tot ce vezi mai sus, dar si mai jos, sunt cei de la Oficiul de Turism al Austriei in Romania si Oficiul de Turism din Saalbach. Danke schoen!