Urcarea in cupola Bazilicii Sfantul Petru de la Vatican, nerecomandata claustrofobilor

[image name=line]

Dragilor, arta (chiar ca) cere sacrificii. Iar ca sa ajungi in varful operei de arta, a se citi in varful Bazilicii Sf. Petru, iti trebuie un bun echilibru interior si oaresce conditie fizica.

Vizita mea la Vatican a inceput intr-o dimineata racoroasa, dar senina de octombrie. De cum intri in Piazza San Pietro, te cuprinde un pic deznadejdea, vazand coada de turisti care pare ca nu se mai termina. Insa se avanseaza destul de rapid. Treci printr-o poarta de control, ca la aeroport, ca nu cumva sa introduci cine stie ce blestemat de dispozitiv terorist al lumii moderne, si iata-te ajuns in incinta bazilicii. De aici calea ti-e (aproape) deschisa catre cupola.

In total, pana sus, sunt vreo 500 si ceva de trepte. Prima alegere: urci cu liftul pana la cupola, apoi pe jos, sau faci tot drumul pe jos? Diferenta este de 2 euro.

Intre noi fie vorba, se ajunge mai repede pana la primul nivel pe jos (vreo 5 minute cred ca am facut). La lift trebuie sa astepti cu tot poporul care nu-si doreste sa arda carecumva aiurea vreo calorie in plus.

Lasi in urma coada de la lift (30-40 de persoane, capacitatea liftului fiind de vreo 19-20 de oameni) si iata-te in prima spirala. Parca urci intr-o cochilie de melc. Un culoar cu scari late, putin inalte, situate cam din metru in metru. Singura problema e ca la un moment dat s-ar putea sa ametesti putin.

Dupa vreo 5 minute de pas alert, se vede si luminita de la capatul tunelului. La propriu. Ai ajuns pe terasa exterioara de la baza cupolei. Aer curat, o priveliste nu foarte ofertanta, dar mai ales senzatia ca in continuare vei urca la fel. Gresit!

Pe acele scari se intra in partea interioara a cupolei bazilicii. Atmosfera se schimba total. Dintr-o data esti suspendat in “turla bisericii”, la vreo 70 de metri inaltime, oamenii se vad jos ca niste furnicute, iar in biserica este slujba. Parca te trec toti fiorii.

Eh, si de aici incepe greul. Uita-te cu atentie la poza de mai sus. Imagineaza-ti ca tu va trebui sa ajungi pe exteriorul cupolei, in varf, urmand curbura constructiei. Ultima parte a traseului se parcurge printr-un culoar ingust, pe care incape o singura persoana.

Pare testul perfect de claustrofobie. Daca ajungi sus fara sa ai senzatia ca te sufoci, ca vin peretii peste tine, ca esti legat de maini si de picioare, atunci nu cred sa ai probleme in alte imprejurari asemanatoare.

O senzatie de disconfort la nivel mental este data de faptul ca pe masura ce urci, culoarul se … inclina. Asta pentru ca – dupa cum iti spuneam – traseul urmeaza curbura cupolei. Din loc in loc apare cate o fereastra si o binemeritata gura de aer curat.

[wpsgallery]

Pentru a-ti da seama cat de ingust este culoarul, mi-am intins piciorul intr-una din pozele de mai sus, ca sa ai un reper.

Iti dai seama ca a meritat efortul atunci cand iesi in sfarsit la aer, iar in fata ta se deschide superba panorama a Pietei San Pietro, cu Castelul Sant’Angelo si Tibrul la orizont. E exact privelistea pe care o vezi in vederile de la Vatican.

Vei vedea si gradinile de la Vatican.

La coborare, lucrurile stau mai bine, pentru ca nu mai e aglomerat. In cateva minute esti din nou cu “picioarele pe pamant”, in Bazilica Sf. Petru.

* Pozele le-am facut cu un aparat mirorless Sony Alpha a5100.

Daca ti se pare util, te astept cu un like pe facebook.com/Mihajurca.ro. Multumesc!